Curierul fiscal

Actele la control: O firmă poate fi controlată de organe doar o singură dată în doi ani

nico — Thu, 11 Mar 2010 13:57:34 +0000

Acelaşi organ de control al statului nu va putea controla un contribuabil la intervale de timp mai mici de doi ani calendaristici, potrivit unui proiect de act normativ iniţiat de Ministerul Economiei.
“Dispunerea nejustificată de controale repetate, la acelaşi contribuabil, constituie contravenţie şi se sancţionează cu amendă de la 1.500 lei la 2.000 lei. Control repetat nejustificat, în înţelesul prezentei legi, este controlul efectuat în cursul a doi ani calendaristici consecutivi, de către acelaşi organ de control specializat, la acelaşi contribuabil,

Sursa: money.ro

Guvernul reduce numarul declaratiilor fiscale si permite firmelor sa achite principalul datoriei

nico — Thu, 11 Mar 2010 13:56:12 +0000

Guvernul va permite companiilor sa achite cu prioritate principalul unei restante la bugetul de stat, si nu penalitatile aferente datoriei, si va reduce numarul declaratiilor fiscale care trebuie completat lunar de firme pentru plata diverselor contributii.
Dam acum posibilitatea ca atunci cand mergi sa platesti o datorie, sa nu existe obligatia de a taia doar datoria din penalitati, ci din datoria principala, pentru ca aceea este producatoare in continuare de penalitati”, a spus seful Guvernului.

Sursa: zf.ro

Imbunatatirea mediului de afaceri pentru microcompanii prin eliminarea obligatiilor de raportare

nico — Thu, 11 Mar 2010 13:55:04 +0000

Microîntreprinderile ar putea fi scutite de obligatia de a întocmi situatii financiare anuale, dupa adoptarea ieri la Strasbourg a unor modificari la reglementarile privind conturile anuale.
Aceste exceptii ar trebui acordate de statele membre, în functie de impactul pe care directiva o va avea în fiecare stat membru. Companiile vor continua însa sa pastreze înregistrari ale tranzactiilor comerciale si ale situatiei lor financiare, se arata într-un comunicat remis de Parlamentul European.

Sursa: curierulnational.ro

Garanţii de 1,8 miliarde lei pentru IMM-uri in 2010

nico — Thu, 11 Mar 2010 13:53:49 +0000

Fondul Naţional de Garantare a Creditelor pentru IMM-uri îşi propune pentru acest an să acorde garanţii în valoare de 1,8 miliarde lei, cu 9,6% peste nivelul din 2009, acestea urmând să susţină credite de 3,806 miliarde lei, în creştere cu circa 9,5%.
Anul trecut, fondul a acordat garanţii în valoare de 1,642 milioane lei, de peste 2,5 ori mai multe decât în 2008, în timp ce valoarea creditelor susţinute a totalizat 3,473 miliarde lei.

Sursa: mediafax.ro

„Mediu – Directiva 1999/31/CE – Articolul 10 – Taxa speciala pentru depozitarea deseurilor solide – Supunerea operatorului unui depozit la plata acestei taxe – Costuri de exploatare a unui depozit – Directiva 2000/35/CE – Dobanzi de intarziere”

nico — Wed, 10 Mar 2010 10:40:07 +0000

HOTARAREA CURTII DE JUSTITIE A COMUNITATII EUROPENE
(Camera a doua)
25 februarie 2010
In cauza C 172/08,
avand ca obiect o cerere de pronuntare a unei hotarari preliminare formulata in temeiul articolului 234 CE de Commissione tributaria provinciale di Roma (Italia), prin decizia din 1 aprilie 2008, primita de Curte la 25 aprilie 2008, in procedura
Pontina Ambiente Srl
impotriva
Regione Lazio,
CURTEA (Camera a doua),
compusa din doamna C. Toader, presedintele Camerei a opta, indeplinind functia de presedinte al Camerei a doua, domnii C. W. A. Timmermans, K. Schiemann, P. Kūris (raportor) si L. Bay Larsen, judecatori,
avocat general: doamna E. Sharpston,
grefier: doamna R. Seres, administrator,
avand in vedere procedura scrisa si in urma sedintei din 4 iunie 2009,
luand in considerare observatiile prezentate:
– pentru Pontina Ambiente Srl, de F. Zadotti, ragioniere, si de A. Presutti, avvocato;
– pentru guvernul italian, de doamna I. Bruni, in calitate de agent, asistata de G. De Bellis, avvocato dello Stato;
– pentru Comisia Comunitatilor Europene, de domnii A. Aresu si J. B. Laignelot, in calitate de agenti,
dupa ascultarea concluziilor avocatului general in sedinta din 17 septembrie 2009,
pronunta prezenta
Hotarare
1. Cererea de pronuntare a unei hotarari preliminare priveste interpretarea articolelor 12 CE, 14 CE, 43 CE si 46 CE, a articolului 10 din Directiva 1999/31/CE a Consiliului din 26 aprilie 1999 privind depozitele de deseuri (JO L 182, p. 1, Editie speciala, 15/vol. 5, p. 94), astfel cum a fost modificata prin Regulamentul (CE) nr. 1882/2003 al Parlamentului European si al Consiliului din 29 septembrie 2003 (JO L 284, p. 1, denumita in continuare „Directiva 1999/31”), precum si a Directivei 2000/35/CE a Parlamentului European si a Consiliului din 29 iunie 2000 privind combaterea intarzierii efectuarii platilor in cazul tranzactiilor comerciale (JO L 200, p. 35, Editie speciala, 17/vol. 1, p. 226).
2. Aceasta cerere a fost formulata in cadrul unui litigiu intre Pontina Ambiente Srl (denumita in continuare „Pontina Ambiente”), pe de o parte, si Regione Lazio, pe de alta parte, in legatura cu doua decizii de impunere prin care se constata plata tardiva de catre Pontina Ambiente a taxei speciale privind depozitele de deseuri solide pentru al treilea si al patrulea trimestru 2004 si prin care se aplica acesteia sanctiuni si se dispune plata de dobanzi.
Cadrul juridic
Reglementarea Uniunii
3. Considerentul (29) al Directivei 1999/31 are urmatorul cuprins:
„[I]ntrucat trebuie luate masuri pentru a garanta faptul ca preturile pentru evacuarea deseurilor in depozitele de deseuri acopera toate costurile care apar la instalarea si exploatarea depozitului de deseuri, inclusiv, pe cat posibil, garantiile financiare sau echivalentul acestora pe care operatorul depozitului de deseuri trebuie sa le depuna, precum si costurile estimative pentru inchiderea amplasamentului, inclusiv cele pentru perioada posttratare”.
4. Articolul 1 alineatul (1) din Directiva 1999/31 prevede:
„In vederea indeplinirii cerintelor stabilite de Directiva 75/442/CEE [a Consiliului din 15 iulie 1975 privind deseurile (JO L 194, p. 39), astfel cum a fost modificata prin Decizia 96/350/CE a Comisiei din 24 mai 1996 (JO L 135, p. 32, denumita in continuare «Directiva 75/442»)], in special articolele 3 si 4, prezenta directiva urmareste ca, prin intermediul unor cerinte tehnice si de exploatare stricte privind deseurile si depozitele de deseuri, sa ofere masuri, proceduri si linii directoare pentru a preveni sau a reduce, pe cat posibil, efectele negative asupra mediului si, mai ales, poluarea apelor de suprafata, a apelor subterane, a solului, a aerului si a mediului in general, inclusiv efectul de sera, precum si orice alte riscuri ulterioare pentru sanatatea umana pe care le pot avea activitatile de depozitare a deseurilor pe durata intregului ciclu de viata al depozitului de deseuri.”
5. Potrivit articolului 2 din Directiva 1999/31:
„In sensul prezentei directive:
[…]
(l) operator inseamna persoanele fizice sau juridice care sunt raspunzatoare pentru un depozit de deseuri in conformitate cu legislatia interna a statului membru in care este amplasat respectivul depozit de deseuri; aceste persoane pot varia de la etapa de pregatire pana la perioada posttratare;
[…]
(n) detinator inseamna producatorul deseurilor sau persoanele fizice sau juridice care sunt in posesia deseurilor;
[…]”
6. Articolul 10 din Directiva 1999/31 prevede:
„Statele membre iau masurile necesare pentru a se asigura de faptul ca toate costurile determinate de instalarea si de exploatarea unui depozit de deseuri, inclusiv, pe cat posibil, costul garantiei financiare sau al echivalentului acesteia mentionat la articolul 8 litera (a) punctul (iv), precum si costurile estimative pentru inchidere si operatiile posttratare pentru o perioada de minimum 30 de ani sunt acoperite de pretul stabilit de operator pentru evacuarea oricarui tip de deseu in depozitul respectiv. In functie de cerintele formulate de Directiva 90/313/CEE a Consiliului din 7 iunie 1990 privind accesul liber la informatii referitoare la mediu [JO L 158, p. 56], statele membre asigura transparenta activitatii de culegere a datelor si de utilizare a oricarei informatii necesare referitoare la cost.”
7. Articolul 3 alineatul (1) litera (a) din Directiva 75/442 are urmatorul cuprins:
„Statele membre iau masuri adecvate pentru a incuraja:
(a) in primul rand, prevenirea sau reducerea producerii de deseuri […]”
8. Articolul 1 din Directiva 2000/35 prevede ca dispozitiile acesteia se aplica tuturor platilor efectuate ca remuneratii pentru tranzactii comerciale.
9. Potrivit articolului 2 punctul 1 din Directiva 2000/35, „tranzactii comerciale” inseamna „tranzactii intre intreprinderi sau intre intreprinderi si autoritati publice care conduc la livrarea de bunuri sau furnizarea de servicii contra cost”.
10. Articolul 3 din Directiva 2000/35, intitulat „Dobanzi in cazul intarzierii efectuarii platilor”, prevede printre altele ca statele membre garanteaza ca sunt exigibile dobanzi pentru intarzierea efectuarii platilor si ca acestea pot fi solicitate de creditorul care si a indeplinit obligatiile contractuale si legale si care nu a primit la timp suma datorata, cu exceptia cazurilor in care debitorul nu este raspunzator pentru intarziere.
Reglementarea nationala
11. Pentru a favoriza scaderea cantitatii de deseuri produse, precum si recuperarea de deseuri, de materii prime si de energie, articolul 3 alineatul 24 din Legea nr. 549 din 28 decembrie 1995 privind masuri de rationalizare a finantelor publice (supliment ordinar la GURI nr. 302 din 29 decembrie 1995, denumita in continuare „Legea nr. 549/95”) instituie o taxa speciala pentru depozitele de deseuri solide.
12. Potrivit articolului 3 alineatul 25 din Legea nr. 549/95, faptul generator al acestei taxe este eliminarea deseurilor solide in depozite de deseuri.
13. Din articolul 3 alineatul 26 din Legea nr. 549/95 rezulta ca datoreaza aceasta taxa operatorul intreprinderii de depozitare definitiva, care are obligatia de a repercuta aceasta taxa asupra colectivitatii care depoziteaza deseurile.
14. Articolul 3 alineatul 27 din Legea nr. 549/95 prevede ca taxa speciala pentru eliminarea deseurilor solide in depozite de deseuri este datorata regiunilor.
15. Potrivit articolului 3 alineatele 28 si 29 din Legea nr. 549/95, suma care trebuie platita se determina prin inmultirea valorii acestei taxe cu cantitatea de deseuri depozitata exprimata in kilograme, precum si cu un coeficient corector care tine cont de greutatea specifica, de calitatea si de conditiile de depozitare a deseurilor.
16. Articolul 3 alineatul 31 din Legea nr. 549/95 prevede o sanctiune pecuniara in caz de neplata, de plata partiala sau cu intarziere a taxei mentionate, care poate atinge 400 % fata de cuantumul taxei referitoare la operatiunea efectuata.
17. Articolul 1 alineatul 1 si articolul 2 litera a) din Decretul legislativ nr. 231 din 9 octombrie 2002 privind transpunerea Directivei 2000/35 privind combaterea intarzierii efectuarii platilor in cazul tranzactiilor comerciale (GURI nr. 249 din 23 octombrie 2002, p. 16) preiau in esenta cuprinsul articolelor 1 si 2 din aceasta directiva.
Actiunea principala si cererea de pronuntare a unei hotarari preliminare
18. Pontina Ambiente, cu sediul in Roma, efectueaza colectarea si eliminarea deseurilor. Activitatea sa consta printre altele in primirea, intr un depozit de deseuri prevazut in acest scop, a deseurilor solide provenind de la diverse comunitati din Regione Lazio, in depozitarea acestora si in tratarea lor pentru obtinerea de produse derivate si de compost, precum si in reducerea volumului lor.
19. In temeiul Legii nr. 549/95 si al legii nationale de punere in aplicare, Pontina Ambiente este supusa platii trimestriale, in favoarea Regione Lazio, a taxei speciale pentru depozitarea deseurilor solide, care trebuie platita cel tarziu in cursul lunii urmatoare incheierii trimestrului civil in care au fost efectuate operatiunile de depozitare. Pontina Ambiente este obligata sa repercuteze aceasta taxa asupra comunelor care depun deseurile in depozite.
20. Societatea mentionata a platit cu intarziere taxa aferenta celui de al treilea si celui de al patrulea trimestru 2004, ceea ce a determinat autoritatile competente din Regione Lazio sa ii adreseze doua decizii de impunere in cursul lunii octombrie 2006 si, in acelasi timp, sa ii aplice sanctiunile pecuniare prevazute la articolul 3 alineatul 31 din Legea nr. 549/95.
21. La 4 ianuarie 2007, Pontina Ambiente a sesizat Commissione tributaria provinciale di Roma cu o cerere de anulare a masurilor adoptate de Regione Lazio.
22. Pontina Ambiente a contestat dispozitiile Legii nr. 549/95 in masura in care desemneaza operatorul depozitului drept persoana care datoreaza taxa in cauza. Aceasta a contestat de asemenea sanctiunile care i au fost aplicate din cauza intarzierii la plata acestei taxe catre Regione Lazio, cu toate ca la originea acestei intarzieri se afla comunele vizate. Ea a denuntat faptul ca plata taxei mentionate de catre operatorul depozitului nu este conditionata de plata de catre comunele in cauza a prestatiei de servicii furnizate si ca nu se prevede nicio sanctiune pentru aceste comune.
23. Societatea mentionata a invocat printre altele o incompatibilitate a anumitor modalitati de aplicare a taxei in cauza in ceea ce priveste determinarea persoanei care o datoreaza si regimul sanctiunilor in caz de plata cu intarziere a taxei cu dreptul Uniunii si, mai exact, cu articolele 12 CE, 14 CE, 43 CE, 46 CE, cu articolul 10 din Directiva 1999/31, precum si cu dispozitiile relevante din Directiva 2000/35.
24. Apreciind ca respectivele critici formulate de Pontina Ambiente ar putea fi fondate, Commissione tributaria provinciale di Roma a decis dupa cum urmeaza:
„Tinand cont de faptul ca articolul 3 alineatele 26 si 31 din Legea nr. 549/95 [...] in interpretarea administratiei fiscale si in limitele literale indiscutabile ale acestei dispozitii ar putea fi contrar articolelor 12 [CE], 14 [CE], 43 [CE] si 46 [CE], precum si articolului 10 din Directiva 1999/31 [...] si considerentelor [(7), (10), (16) si (19)] [...] ale Directivei 2000/35 […], avand, prin urmare, in vedere faptul ca se pune o problema de compatibilitate cu ordinea juridica comunitara a normei nationale citate anterior, suspenda judecarea cauzei si executarea deciziilor de impunere si trimite Curtii problema spre solutionare [...] in cadrul competentelor sale specifice.”
Cu privire la cererea de pronuntare a unei hotarari preliminare
Cu privire la admisibilitatea cererii de pronuntare a unei hotarari preliminare si la formularea intrebarilor
25. Comisia Comunitatilor Europene pune in discutie admisibilitatea cererii de pronuntare a unei hotarari preliminare in masura in care, pe de o parte, instanta de trimitere nu a formulat in mod expres o intrebare si, pe de alta parte, cererea mentionata solicita Curtii sa se pronunte cu privire la compatibilitatea legislatiei nationale cu dreptul Uniunii.
26. Pe de alta parte, guvernul italian si Comisia arata ca decizia de trimitere nu cuprinde nicio indicatie care sa permita sa se inteleaga ratiunea pentru care cererea de pronuntare a unei hotarari preliminare vizeaza articolele 12 CE, 14 CE, 43 CE si 46 CE.
27. Trebuie amintit ca, pe de o parte, in cadrul unei trimiteri preliminare, desi nu este de competenta Curtii sa se pronunte cu privire la compatibilitatea cu dreptul Uniunii a unei dispozitii nationale, aceasta este totusi competenta sa furnizeze instantei nationale toate elementele de interpretare a dreptului Uniunii care sunt de natura sa ii permita sa aprecieze aceasta compatibilitate in vederea solutionarii cauzei deduse judecatii sale (Hotararea din 16 iulie 2009, Futura Immobiliare si altii, C 254/08, nepublicata inca in Repertoriu, punctul 28 si jurisprudenta citata).
28. Pe de alta parte, trebuie sa se constate ca, desi instanta de trimitere nu a formulat in mod expres o intrebare, ea a furnizat totusi suficiente indicatii, atat privind elementele de fapt, cat si privind elementele de drept care caracterizeaza actiunea principala, pentru a permite Curtii sa inteleaga obiectul cererii sale si sa ii furnizeze o interpretare a dispozitiilor relevante de drept al Uniunii care poate fi utila pentru solutionarea litigiului mentionat.
29. Aceasta este situatia in ceea ce priveste articolul 10 din Directiva 1999/31 si Directiva 2000/35. In schimb, decizia de trimitere nu furnizeaza nicio explicatie privind relevanta cererii de pronuntare a unei hotarari preliminare in masura in care vizeaza articolele 12 CE, 14 CE, 43 CE si 46 CE. Mai exact, ea nu precizeaza prin ce anume articolele mentionate ar putea fi aplicabile in situatia pe care o descrie si care, astfel cum a aratat avocatul general la punctele 35-38 din concluzii, pare a fi pur interna unui singur stat membru si a nu prezenta niciun element care sa o puna in legatura cu o situatie transfrontaliera.
30. In aceste conditii, trebuie sa se constate ca cererea de pronuntare a unei hotarari preliminare este admisibila in masura in care nu vizeaza articolele 12 CE, 14 CE, 43 CE si 46 CE.
31. Din indicatiile furnizate de instanta de trimitere se poate deduce ca cererea de pronuntare a unei hotarari preliminare se refera la urmatoarele intrebari:
1) Articolul 10 din Directiva 1999/31 trebuie interpretat in sensul ca se opune unei reglementari nationale, precum cea in cauza in actiunea principala, care supune operatorul unui depozit de deseuri unei taxe speciale pentru depozitarea de deseuri solide, care trebuie sa ii fie rambursata de colectivitatea care a depozitat deseurile, si care prevede sanctiuni pecuniare impotriva sa in cazul platii cu intarziere a acestei taxe, fara a impune totusi ca respectiva colectivitate sa ramburseze valoarea taxei mentionate intr un anumit termen acestui operator si sa suporte, in caz de rambursare tardiva, ansamblul costurilor generate de intarzierea sa, inclusiv valoarea sanctiunilor pecuniare aplicate operatorului mentionat?
2) Directiva 2000/35 trebuie interpretata in sensul ca sumele datorate operatorului unui depozit de deseuri de catre o colectivitate care a depozitat deseuri in acest depozit, precum sumele datorate in temeiul rambursarii unei taxe, intra in domeniul de aplicare al directivei mentionate si ca statele membre trebuie, prin urmare, sa garanteze, potrivit articolului 3 din aceasta, ca sunt exigibile dobanzi pentru intarzierea efectuarii platilor sumelor mentionate?
Cu privire la fond
Cu privire la prima intrebare
32. Potrivit articolului 10 din Directiva 1999/31, statele membre iau masurile necesare pentru ca toate costurile determinate de instalarea si de exploatarea unui depozit de deseuri sa fie acoperite de pretul stabilit de operatorul unui astfel de depozit pentru evacuarea oricarui tip de deseu in depozitul respectiv.
33. Astfel cum a aratat avocatul general la punctul 49 din concluzii, articolul 10 din Directiva 1999/31 nu impune statelor membre nicio metoda precisa in privinta finantarii costurilor depozitarii deseurilor. Prin urmare, in stadiul actual al dreptului Uniunii, in masura in care nu exista nicio reglementare adoptata in temeiul articolului 175 CE care sa impuna statelor membre o metoda precisa in ceea ce priveste finantarea acestor costuri, aceasta finantare poate, la alegerea statului membru in cauza, sa fie asigurata in mod diferit, fie prin intermediul unei taxe, fie al unei redevente, fie prin orice alta modalitate (a se vedea, prin analogie, Hotararea Futura Immobiliare si altii, citata anterior, punctul 48).
34. Rezulta ca articolul 10 din Directiva 1999/31 nu se opune ca un stat membru sa instaureze o taxa pentru deseurile depozitate care trebuie achitata de operatorul unui depozit de deseuri si repercutata asupra detinatorului deseurilor care le a depozitat. Acest articol nu se opune nici pronuntarii unor sanctiuni care sa penalizeze operatorul mentionat care plateste taxa respectiva cu intarziere, instaurarea unor astfel de sanctiuni, precum si identificarea persoanei care este supusa unei astfel de taxe intrand in competenta statelor membre.
35. Articolul 10 din Directiva 1999/31 impune totusi, astfel cum rezulta si din considerentul (29) al acestei directive, ca statele membre iau masuri pentru a garanta ca pretul solicitat pentru evacuarea deseurilor in depozite de deseuri este stabilit astfel incat sa acopere toate costurile care apar la instalarea si exploatarea depozitului de deseuri.
36. Aceasta cerinta este o expresie a principiului „poluatorul plateste”, care implica, dupa cum Curtea s a pronuntat deja in contextul Directivei 75/442 si al Directivei 2006/12/CE a Parlamentului European si a Consiliului din 5 aprilie 2006 privind deseurile (JO L 114, p. 9, Editie speciala, 15/vol. 16, p. 45), ca respectivul cost al eliminarii deseurilor este suportat de detinatorii acestora (a se vedea Hotararea din 7 septembrie 2004, Van de Walle si altii, C 1/03, Rec., p. I 7613, punctul 57, Hotararea din 24 iunie 2008, Commune de Mesquer, C 188/07, Rep., p. I 4501, punctul 71, precum si Hotararea Futura Immobiliare si altii, citata anterior, punctele 44 si 45 si jurisprudenta citata). Ea se inscrie in obiectul Directivei 1999/31, care, potrivit articolului 1 alineatul (1), urmareste indeplinirea cerintelor Directivei 75/442, in special ale articolului 3, care impune printre altele statelor membre sa adopte masurile adecvate pentru promovarea prevenirii sau reducerii cantitatilor de deseuri produse.
37. De aici rezulta in special ca, oricare ar fi normele nationale care reglementeaza depozitele de deseuri, normele respective trebuie sa garanteze ca totalitatea cheltuielilor de exploatare a unui astfel de depozit sunt suportate efectiv de detinatorii care depoziteaza deseuri in vederea eliminarii.
38. Prin urmare, daca un stat membru poate instaura o taxa pentru deseuri care trebuie achitata de operatorul unui depozit de deseuri si rambursata acestuia de colectivitatile care depoziteaza deseuri, acest lucru este posibil numai cu conditia ca respectivul dispozitiv fiscal sa fie insotit de masuri prin care se urmareste sa se garanteze ca rambursarea taxei intervine efectiv si in termen scurt, pentru a nu da nastere, in sarcina operatorului, unor cheltuieli de exploatare excesive legate de intarzierile la plata din partea colectivitatilor mentionate si a aduce astfel atingere principiului „poluatorul plateste”. Astfel, a da nastere, in sarcina operatorului, unor astfel de cheltuieli ar conduce la imputarea, in sarcina operatorului mentionat, a costurilor legate de eliminarea unor deseuri pe care nu le a generat, ci carora le asigura pur si simplu eliminarea in cadrul activitatilor sale de prestator de servicii.
39. In orice caz, la fel cum o taxa precum cea in cauza in actiunea principala, calculata pe baza cantitatii de deseuri depozitate, constituie un cost de exploatare in sensul articolului 10 din Directiva 1999/31, fiind necesar sa fie inclus in pretul care trebuie platit operatorului unui depozit de deseuri de catre detinatorul care a depozitat deseuri, toate costurile legate de recuperarea sumelor datorate cu acest titlu de acesta din urma operatorului mentionat si in special costurile care rezulta din intarzierea la plata acestor sume, din care eventualele costuri ocazionate pentru evitarea unei sanctiuni pecuniare, trebuie, pentru indeplinirea cerintelor articolului 10 din Directiva 1999/31, sa se repercuteze in acest pret.
40. Situatia este aceeasi pentru sanctiunile pecuniare aplicate operatorului unui depozit de deseuri din cauza intarzierii la plata unei astfel de taxe, atunci cand aceasta intarziere are drept cauza intarzierea detinatorului deseurilor la plata sumelor datorate in temeiul acestei taxe, ceea ce este de competenta instantei nationale sa verifice.
41. Tinand cont de cele ce preceda, trebuie sa se raspunda la prima intrebare ca articolul 10 din Directiva 1999/31 trebuie interpretat in sensul ca nu se opune unei reglementari nationale, precum cea in cauza in actiunea principala, care supune operatorul unui depozit de deseuri la plata unei taxe ce trebuie sa ii fie rambursata de colectivitatea locala care a depozitat deseurile si ce prevede sanctiuni pecuniare pentru acesta in cazul platii cu intarziere a acestei taxe, cu conditia totusi ca aceasta reglementare sa fie insotita de masuri prin care se garanteaza ca rambursarea taxei mentionate are loc efectiv si in termen scurt si ca toate costurile legate de recuperare si in special costurile care rezulta din intarzierea la plata sumelor datorate operatorului in acest temei de colectivitatea locala mentionata, inclusiv sanctiunile pecuniare aplicate eventual acestuia si avand drept cauza aceasta intarziere, se repercuteaza in pretul care trebuie platit de aceasta colectivitate operatorului mentionat. Este de competenta instantei nationale sa verifice daca sunt indeplinite aceste conditii.
Cu privire la a doua intrebare
42. Dupa ce la articolul 1 prevede ca dispozitiile sale se aplica tuturor platilor efectuate ca remuneratii pentru tranzactii comerciale, Directiva 2000/35 defineste la articolul 2 punctul 1 „tranzactiile comerciale” ca fiind „tranzactii intre intreprinderi sau intre intreprinderi si autoritati publice care conduc la livrarea de bunuri sau furnizarea de servicii contra cost”.
43. Aceste dispozitii au fost transpuse in termeni similari in ordinea juridica italiana prin Decretul legislativ nr. 231 din 9 octombrie 2002.
44. In speta, in ceea ce priveste, in cauza principala, relatia dintre operatorul unui depozit de deseuri si colectivitatea care depoziteaza deseuri, rezulta din indicatiile cuprinse in decizia de trimitere ca acest operator furnizeaza un serviciu acestei colectivitati, si anume eliminarea deseurilor depozitate, iar colectivitatea mentionata ii plateste in contraprestatie o suma care cuprinde, potrivit articolului 3 alineatul 26 din Legea nr. 549/95, valoarea taxei speciale achitate de acesta.
45. Rezulta ca, prin urmare, contrar celor sustinute de guvernul italian, relatia dintre operatorul unui depozit de deseuri si colectivitatea care depoziteaza deseuri constituie o tranzactie intre o intreprindere si o colectivitate publica, ce conduce la o prestare de servicii contra cost si, asadar, la o tranzactie comerciala in sensul articolului 2 punctul 1 din Directiva 2000/35.
46. Prin urmare, platile efectuate ca remuneratie pentru o astfel de tranzactie intra in domeniul de aplicare al Directivei 2000/35.
47. Rezulta ca, intr o situatie precum cea din cauza principala, statele membre trebuie sa se asigure ca, potrivit articolului 3 din Directiva 2000/35, sunt exigibile dobanzi pentru intarzierea efectuarii platii sumelor datorate in acest temei de catre colectivitatea locala care depoziteaza deseuri operatorului unui depozit de deseuri, sume care cuprind, daca este cazul, dupa cum s a aratat la punctul 38 din prezenta hotarare, valoarea taxei achitate de acest operator si care trebuie rambursata de colectivitatea locala care a depozitat aceste deseuri.
48. Rezulta din cele ce preceda ca trebuie sa se raspunda la a doua intrebare ca articolul 1, articolul 2 punctul 1 si articolul 3 din Directiva 2000/35 trebuie interpretate in sensul ca sumele datorate operatorului unui depozit de deseuri de catre o colectivitate locala care a depozitat deseuri, sume precum cele datorate in temeiul rambursarii unei taxe, intra in domeniul de aplicare al directivei mentionate si statele membre trebuie sa se asigure, prin urmare, potrivit articolului 3 din directiva, ca acest operator poate solicita dobanzi in caz de intarziere la plata sumelor mentionate imputabila acestei colectivitati locale.
Cu privire la cheltuielile de judecata
49. Intrucat, in privinta partilor din actiunea principala, procedura are caracterul unui incident survenit la instanta de trimitere, este de competenta acesteia sa se pronunte cu privire la cheltuielile de judecata. Cheltuielile efectuate pentru a prezenta observatii Curtii, altele decat cele ale partilor mentionate, nu pot face obiectul unei rambursari.
Pentru aceste motive, Curtea (Camera a doua) declara:
1) Articolul 10 din Directiva 1999/31/CE a Consiliului din 26 aprilie 1999 privind depozitele de deseuri, astfel cum a fost modificata prin Regulamentul (CE) nr. 1882/2003 al Parlamentului European si al Consiliului din 29 septembrie 2003, trebuie interpretat in sensul ca nu se opune unei reglementari nationale, precum cea in cauza in actiunea principala, care supune operatorul unui depozit de deseuri la plata unei taxe ce trebuie sa ii fie rambursata de colectivitatea locala care a depozitat deseurile si ce prevede sanctiuni pecuniare pentru acesta in cazul platii cu intarziere a acestei taxe, cu conditia totusi ca aceasta reglementare sa fie insotita de masuri prin care se garanteaza ca rambursarea taxei mentionate are loc efectiv si in termen scurt si ca toate costurile legate de recuperare si in special costurile care rezulta din intarzierea la plata sumelor datorate operatorului in acest temei de colectivitatea locala mentionata, inclusiv sanctiunile pecuniare aplicate eventual acestuia si avand drept cauza aceasta intarziere, se repercuteaza in pretul care trebuie platit de aceasta colectivitate operatorului mentionat. Este de competenta instantei nationale sa verifice daca sunt indeplinite aceste conditii.
2) Articolul 1, articolul 2 punctul 1 si articolul 3 din Directiva 2000/35/CE a Parlamentului European si a Consiliului din 29 iunie 2000 privind combaterea intarzierii efectuarii platilor in cazul tranzactiilor comerciale trebuie interpretate in sensul ca sumele datorate operatorului unui depozit de deseuri de catre o colectivitate locala care a depozitat deseuri, sume precum cele datorate in temeiul rambursarii unei taxe, intra in domeniul de aplicare al directivei mentionate si statele membre trebuie sa se asigure, prin urmare, potrivit articolului 3 din directiva, ca acest operator poate solicita dobanzi in caz de intarziere la plata sumelor mentionate imputabila acestei colectivitati locale.
Sursa: site-ul Curtii de Justitie a Comunitatii Europene

Lista institutiilor de credit participante la Fondul de garantare a depozitelor in sistemul bancar ai caror deponenti beneficiaza de garantarea, prin plata de compensatii, a depozitelor constituite la acestea

nico — Wed, 10 Mar 2010 10:38:13 +0000

In M. Of. nr. 139 din 2 martie 2010 a fost publicat Comunicatul Fondului de Garantare a Depozitelor in Sistemul Bancar nr. 1/2010 privind lista institutiilor de credit participante la Fondul de garantare a depozitelor in sistemul bancar ai caror deponenti beneficiaza de garantarea, prin plata de compensatii, a depozitelor constituite la acestea.

Completarea anexei la Hotararea Consiliului Camerei Auditorilor Financiari din Romania nr. 155/2010 privind atribuirea calitatii si a dreptului de exercitare a profesiei de auditor financiar pentru persoanele care poseda o calificare profesionala in audit financiar sau in profesii asimilate acestuia, atribuita de alt stat in acord cu reglementarile specifice din acel stat

nico — Wed, 10 Mar 2010 10:35:59 +0000

In M. Of. nr. 139 din 2 martie 2010 a fost publicata Hotararea Consiliului Camerei Auditorilor Financiari din Romania nr. 158/2010 pentru completarea anexei la Hotararea Consiliului Camerei Auditorilor Financiari din Romania nr. 155/2010 privind atribuirea calitatii si a dreptului de exercitare a profesiei de auditor financiar pentru persoanele care poseda o calificare profesionala in audit financiar sau in profesii asimilate acestuia, atribuita de alt stat in acord cu reglementarile specifice din acel stat.

Reparatie echitabila in Cauza Ilutiu impotriva Romaniei

nico — Wed, 10 Mar 2010 10:34:32 +0000

In M. Of. nr. 139 din 2 martie 2010 a fost publicata Hotararea Curtii Europene a Drepturilor Omului din 3 februarie 2009 in Cauza Ilutiu impotriva Romaniei.
Din cuprins.
In Cauza Ilutiu impotriva Romaniei,
Curtea Europeana a Drepturilor Omului (Sectia a treia), statuand in cadrul unei camere formate din: Josep Casadevall, presedinte, Elisabet Fura-Sandstrom, Corneliu Birsan, Bostjan M. Zupancic, Alvina Gyulumyan, Egbert Myjer, Ineta Ziemele, judecatori, si Santiago Quesada, grefier de sectie,
dupa ce a deliberat in camera de consiliu la data de 13 ianuarie 2009,
pronunta urmatoarea hotarare, adoptata la aceasta data:

PROCEDURA
1. La originea cauzei se afla o cerere (nr. 18.898/02) indreptata impotriva Romaniei, prin care un cetatean al acestui stat, doamna Monica Ilutiu (reclamanta), a sesizat Curtea la data de 3 aprilie 2002, in temeiul art. 34 din Conventia pentru apararea drepturilor omului si a libertatilor fundamentale (Conventia). Guvernul roman (Guvernul) este reprezentat de agentul sau, domnul Razvan-Horatiu Radu, din cadrul Ministerului Afacerilor Externe.
2. Prin Hotararea din data de 6 decembrie 2007 (hotararea asupra fondului cauzei), Curtea a statuat ca a avut loc incalcarea art. 1 din Protocolul nr. 1 la Conventie, din cauza nerespectarii dreptului de proprietate al reclamantei asupra bunului sau, combinata cu lipsa totala de despagubire timp de aproape 9 ani.
3. Deoarece problema aplicarii art. 41 din Conventie nu se afla in stare de judecata, Curtea a rezervat aceasta procedura si a invitat Guvernul si reclamanta sa ii transmita in scris, in cel mult 6 luni, observatiile lor cu privire la aceasta chestiune si, in special, sa ii aduca la cunostinta orice acord la care vor fi ajuns (ibidem, & 31 si pct. 5, b din dispozitivul hotararii asupra fondului cauzei).
4. Atat reclamanta, cat si Guvernul au depus observatii.

IN DREPT
5. Conform art. 41 din Conventie:
“In cazul in care Curtea declara ca a avut loc o incalcare a Conventiei sau a protocoalelor sale si daca dreptul intern al inaltei parti contractante nu permite decat o inlaturare incompleta a consecintelor acestei incalcari, Curtea acorda partii lezate, daca este cazul, o reparatie echitabila.”

A. Prejudiciu
1. Argumentele partilor
a) Punctul de vedere al reclamantei
6. Cu titlu principal, reclamanta solicita restituirea apartamentului nr. 2 din casa situata in Str. Memorandumului nr. 26, in Cluj-Napoca, a carui proprietara a fost recunoscuta prin sentinta definitiva din 11 februarie 1998. In subsidiar, ea solicita acordarea unei sume reprezentand valoarea actuala a acestuia. Initial, ea a furnizat in acest sens un raport de expertiza tehnica imobiliara, realizat in anul 2004, la cererea instantelor interne, cu ocazia contestatiei sale administrative formulate in temeiul Legii nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate in mod abuziv in perioada 6 martie 1945 – 22 decembrie 1989, republicata, cu modificarile si completarile ulterioare. Conform acestei expertize, valoarea bunului se ridica la 34.570 euro (EUR).
7. Ulterior, in anul 2006, reclamanta a depus la dosar un raport de expertiza, conform caruia valoarea de piata a apartamentului nr. 2, actualizata, se situa intre 83.000 si 85.000 EUR. Pe de alta parte, pentru lipsa de folosinta, aceasta a solicitat 700 EUR pentru fiecare luna, incepand cu data de 11 februarie 1998 si pana la despagubirea efectiva pentru pierderea bunului sau.
8. In final, in observatiile sale din 5 septembrie 2008, reclamanta a evaluat bunul sau intre 95.000 si 100.000 EUR. In opinia sa, preturile imobilelor din orasul Cluj-Napoca au cunoscut o majorare importanta din anul 2006, data ultimului raport de expertiza. In sprijinul afirmatiilor sale, reclamanta a depus la dosar copii ale unor anunturi imobiliare dintr-un ziar local.
9. Pentru prejudiciul moral, reclamanta solicita suma de 20.000 EUR rezultand din frustrarea provocata de imposibilitatea de a-si recupera dreptul de proprietate asupra bunului sau, in urma numeroaselor proceduri pe care le-a initiat.
b) Punctul de vedere al Guvernului
10. Guvernul prezinta evaluarea unui expert ce dateaza din luna august 2006, conform careia valoarea apartamentului in cauza ar fi de 27.824 EUR. Sprijinindu-se pe jurisprudenta in materie, Guvernul observa ca, in cauza, Curtea nu poate specula asupra valorii chiriilor neincasate si ca acest prejudiciu ar putea fi eventual luat in considerare in momentul stabilirii prejudiciului moral.
11. In final, Guvernul afirma ca reclamantei i s-ar putea acorda o despagubire pentru pierderea bunului sau, pe calea Legii nr. 10/2001, modificata si completata prin Legea nr. 247/2005, si ca dosarul ce contine cererea de despagubire a reclamantei nu se afla inca in etapa solutionarii.
12. In observatiile sale transmise la data de 6 noiembrie 2008, Guvernul reaminteste ca valoarea bunului in litigiu a fost stabilita in mod definitiv de instantele interne, prin sentinta definitiva din 27 februarie 2004 a Tribunalului Cluj.
13. In ceea ce priveste prejudiciul moral, Guvernul considera ca nu a fost dovedita nicio legatura de cauzalitate intre pretinsa incalcare si prejudiciul moral suferit si ca, in plus, suma solicitata de reclamanta este excesiva. El mai considera ca o eventuala hotarare de condamnare din partea Curtii ar putea constitui, in sine, o reparatie suficienta a prejudiciului moral.

2. Aprecierea Curtii
14. Curtea reaminteste ca a constatat incalcarea art. 1 din Protocolul nr. 1 la Conventie din cauza vanzarii de catre stat a bunului reclamantei catre terti, combinata cu lipsa unei despagubiri efective timp de aproape 9 ani.
15. Ea reaminteste ca o hotarare ce constata o incalcare atrage pentru statul parat obligatia juridica, cu privire la Conventie, de a pune capat incalcarii si de a-i inlatura consecintele. Daca dreptul intern nu permite decat inlaturarea partiala a consecintelor acestei incalcari, art. 41 din Conventie ii confera Curtii puterea de a acorda o reparatie partii lezate prin actul sau omisiunea in raport de care a fost constatata o incalcare a Conventiei.
16. Printre elementele luate in considerare de catre Curte atunci cand statueaza in materie se numara prejudiciul material, adica pierderile efectiv suferite ca o consecinta directa a incalcarii pretinse, si prejudiciul moral, adica reparatia starii de anxietate, a neplacerilor si incertitudinilor ce rezulta din aceasta incalcare, precum si a altor prejudicii nepatrimoniale (vezi, printre altele, Ernestina Zullo impotriva Italiei, nr. 64.897/01, & 25, 10 noiembrie 2004).
17. In circumstantele cauzei, Curtea apreciaza ca restituirea apartamentului nr. 2 din casa situata in Str. Memorandumului nr. 26, in Cluj-Napoca, astfel cum este dispusa prin sentinta definitiva pronuntata la data de 11 februarie 1998 de catre Judecatoria Cluj-Napoca, ar repune reclamanta, pe cat posibil, intr-o situatie echivalenta cu cea in care s-ar fi aflat daca cerintele art. 1 din Protocolul nr. 1 nu ar fi fost incalcate. Daca statul parat nu procedeaza la aceasta restituire in cel mult 3 luni de la data ramanerii definitive a prezentei hotarari, Curtea hotaraste ca statul va trebui sa ii plateasca reclamantei, cu titlu de daune materiale, o suma care sa corespunda valorii actuale a apartamentului.
18. In ceea ce priveste hotararea interna definitiva prin care s-a dispus ca autoritatile interne sa plateasca in favoarea reclamantei o despagubire pentru pierderea bunului sau (vezi & 30 din hotararea asupra fondului cauzei), Curtea observa ca situatia ramane neschimbata de la data hotararii pe fond, nefiind platita nicio despagubire cu acest titlu.
19. Tinand cont de informatiile de care dispune cu privire la preturile de pe piata imobiliara locala si de elementele furnizate de parti, Curtea estimeaza ca valoarea de piata actuala a bunului este de 50.000 EUR.
20. In ceea ce priveste suma solicitata pentru lipsa de folosinta a bunului, Curtea reaminteste ca nu poate specula cu privire la posibilitatea si profitul unei inchirieri a bunului in discutie [Buzatu impotriva Romaniei (reparatie echitabila), nr. 34.642/97, & 18, 27 ianuarie 2005] si ca a dispus, ca reparatie in baza art. 41 din Conventie, restituirea apartamentului mentionat mai sus. Prin urmare, Curtea apreciaza ca nu este necesar sa aloce nicio suma cu acest titlu, insa considera totusi potrivit sa tina cont de lipsirea de proprietate suferita de reclamanta in momentul stabilirii reparatiei pentru prejudiciul moral.
21. Pe de alta parte, Curtea considera ca evenimentele in cauza au provocat reclamantei o stare de incertitudine si anumite suferinte ce nu pot fi compensate prin constatarea incalcarii. Curtea apreciaza ca suma de 3.000 EUR reprezinta o reparatie echitabila a prejudiciului moral suferit de reclamanta.

B. Dobanzi moratorii
22. Curtea considera potrivit ca rata dobanzii moratorii sa se bazeze pe rata dobanzii facilitatii de imprumut marginal a Bancii Centrale Europene, majorata cu 3 puncte procentuale.

PENTRU ACESTE MOTIVE,
In unanimitate,
CURTEA:

1. hotaraste:
a) ca statul parat trebuie sa ii restituie reclamantei apartamentul nr. 2 din casa situata in Str. Memorandumului nr. 26, in Cluj-Napoca, in cel mult 3 luni de la data ramanerii definitive a prezentei hotarari, conform art. 44 & 2 din Conventie;
b) ca, in lipsa acestei restituiri, statul parat trebuie sa ii plateasca reclamantei, in acelasi termen de 3 luni, suma de 50.000 EUR (cincizeci mii euro), plus orice suma ce ar putea fi datorata cu titlu de impozit, pentru prejudiciul material;
c) ca, in orice caz, statul parat sa ii plateasca reclamantei suma de 3.000 EUR (trei mii euro) plus orice suma ce ar putea fi datorata cu titlu de impozit, pentru prejudiciul moral;
d) ca sumele mentionate la lit. b) si c) sa fie convertite in moneda statului parat la cursul de schimb valabil la data platii;
e) ca, incepand de la expirarea termenului mentionat mai sus si pana la efectuarea platii, aceste sume sa se majoreze cu o dobanda simpla avand o rata egala cu cea a facilitatii de imprumut marginal a Bancii Centrale Europene valabila in aceasta perioada, majorata cu 3 puncte procentuale;
2. respinge cererea de reparatie echitabila in rest.
Intocmita in limba franceza, ulterior comunicata in scris la data de 3 februarie 2009, in conformitate cu art. 77 && 2 si 3 din Regulament.

Cauza Ilutiu impotriva Romaniei

nico — Wed, 10 Mar 2010 10:33:41 +0000

In M. Of. nr. 139 din 2 martie 2010 a fost publicata Hotararea Curtii Europene a Drepturilor Omului din 6 decembrie 2007 in Cauza Ilutiu impotriva Romaniei.
Din cuprins:
In Cauza Ilutiu impotriva Romaniei,
Curtea Europeana a Drepturilor Omului (Sectia a treia), statuand in cadrul unei camere formate din: domnii B.M. Zupancic, presedinte, C. Birsan, doamnele E. Fura-Sandstrom, A. Gyulumyan, domnul David Thor Bjorgvinsson, doamnele I. Ziemele, I. Berro-Lefevre, judecatori, si domnul S. Quesada, grefier de sectie,
dupa ce a deliberat in camera de consiliu la data de 15 noiembrie 2007,
pronunta urmatoarea hotarare, adoptata la aceasta data:

IN FAPT
I. Circumstantele cauzei
4. Reclamanta s-a nascut in anul 1951 si locuieste in Cluj-Napoca, in Romania.
5. In anul 1950, bunul imobil situat in Str. Memorandumului nr. 26, in Cluj-Napoca, compus dintr-o casa cu mai multe apartamente si din terenul aferent, ce le apartinuse parintilor reclamantei, a facut obiectul unei nationalizari.
6. La 11 februarie 1998, in urma unei actiuni in revendicare imobiliara formulate in fata Judecatoriei Cluj-Napoca, reclamanta si I.L., mama sa, au obtinut o hotarare definitiva prin care se constata ilegalitatea nationalizarii si se dispunea ca autoritatile sa radieze inscrierile efectuate in cartea funciara in ceea ce priveste dreptul de proprietate al statului asupra aceluiasi bun.
7. In ciuda recunoasterii judiciare definitive a dreptului lor de proprietate, partile interesate s-au vazut in imposibilitatea de a-si recupera bunul in intregime deoarece, in temeiul Legii nr. 112/1995, statul le vanduse in anul 1996 apartamentul nr. 2 din casa chiriasilor care il ocupau.
8. In anul 1999, reclamanta si mama sa au solicitat instantelor sa constate nulitatea vanzarii apartamentului nr. 2 si sa anuleze inscrierile facute de stat in cartea funciara referitor la impartirea casei, in momentul nationalizarii, in doua unitati locative. Ele aratau ca nationalizarea era abuziva si ilegala, ca si impartirea bunului lor, si ca statul nu putea fi proprietarul legitim al bunului si, prin urmare, nu il putea vinde in mod legal.
9. Mama reclamantei a decedat in cursul procedurii. Reclamanta a continuat procedura in nume propriu si in calitate de mostenitoare a mamei sale.
10. La finalul procedurii, prin Decizia din 20 iunie 2001, Tribunalul Bihor, dupa ce a apreciat ca ilegala nationalizarea bunului, recunoscand in acelasi timp dreptul de proprietate al reclamantei, a respins actiunea acesteia pe considerentul ca locatarii erau cumparatori de buna-credinta. Instanta nu i-a acordat reclamantei nicio despagubire. La 28 ianuarie 2002, Curtea de Apel Oradea a confirmat temeinicia acestei decizii.
11. Dupa adoptarea Legii nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate in mod abuziv in perioada 6 martie 1945 – 22 decembrie 1989, reclamanta a solicitat restituirea in natura a bunului sau ori o despagubire pentru pierderea bunului.
12. La 7 iulie 2003, Primaria Cluj-Napoca a considerat cererea reclamantei ca fiind fara obiect si a respins-o. Reclamanta a contestat aceasta decizie.
13. Prin Decizia din 27 februarie 2004, Tribunalul Cluj a admis contestatia reclamantei si a dispus ca autoritatile sa ii plateasca suma de 34.570 EUR cu titlu de despagubiri. Aceasta suma reflecta concluziile unui raport de expertiza imobiliara dispusa de aceeasi instanta. La 7 aprilie 2004, Judecatoria Cluj-Napoca a respins o cerere de executare silita a deciziei mentionate mai sus, formulata de reclamanta impotriva Primariei Cluj-Napoca. Astfel cum reiese din documentele aflate la dosar, reclamanta nu a fost despagubita pana in prezent.

II. Dreptul si practica interne pertinente
14. Prevederile legale si jurisprudenta interne relevante sunt descrise in Hotararea Strain impotriva Romaniei din 21 iulie 2005 (nr. 57.001/00, && 19 – 26, CEDO 2005-VII).
15. Prevederile legale si jurisprudenta interna descrise in Hotararea Brumarescu impotriva Romaniei ([MC], nr. 28.342/95, CEDO 1999-VII, pp. 250 – 256, && 31 – 44) sunt, de asemenea, relevante in cauza de fata.
16. Legea nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate in mod abuziv in perioada 6 martie 1945 – 22 decembrie 1989 a fost modificata si completata prin Legea nr. 247/2005, publicata in Monitorul Oficial al Romaniei, Partea I, nr. 653 din 22 iulie 2005. Noua lege extinde formele de despagubire, permitandu-le beneficiarilor sa aleaga intre o despagubire sub forma de bunuri si servicii si o despagubire sub forma de bani, echivalenta cu valoarea de piata a bunului ce nu poate fi restituit in natura in momentul acordarii sumei.
17. Prevederile relevante din Legea nr. 10/2001 (republicata), astfel cum au fost ele modificate prin Legea nr. 247/2005, sunt urmatoarele:
ARTICOLUL 1
“(1) Imobilele preluate in mod abuziv de stat (…) in perioada 6 martie 1945 – 22 decembrie 1989, precum si cele preluate de stat in baza Legii nr. 139/1940 asupra rechizitiilor si nerestituite, se restituie, de regula in natura, in conditiile prezentei legi.
(2) In cazurile in care restituirea in natura nu este posibila se vor stabili masuri reparatorii prin echivalent. Masurile reparatorii prin echivalent vor consta in compensare cu alte bunuri sau servicii (…), cu acordul persoanei indreptatite, sau despagubiri acordate in conditiile prevederilor speciale privind regimul stabilirii si platii despagubirilor aferente imobilelor preluate in mod abuziv. (…)”
ARTICOLUL 10
“(1) In situatia imobilelor preluate in mod abuziv si ale caror constructii edificate pe acestea au fost demolate total sau partial, restituirea in natura se dispune pentru terenul liber si pentru constructiile ramase nedemolate, iar pentru constructiile demolate si terenurile ocupate masurile reparatorii se stabilesc prin echivalent. (…)
(8) Valoarea corespunzatoare a constructiilor preluate in mod abuziv si demolate se stabileste potrivit valorii de piata de la data solutionarii notificarii, stabilita potrivit standardelor internationale de evaluare in functie de volumul de informatii puse la dispozitia evaluatorului.
(9) Valoarea terenurilor, precum si a constructiilor nedemolate preluate in mod abuziv, care nu se pot restitui in natura, se stabileste potrivit valorii de piata de la data solutionarii notificarii, stabilita potrivit standardelor internationale de evaluare.”
ARTICOLUL 20
“(1) Persoanele care au primit despagubiri in conditiile Legii nr. 112/1995 pot solicita numai restituirea in natura, cu obligatia returnarii sumei reprezentand despagubirea primita, actualizata cu indicele inflatiei, daca imobilul nu a fost vandut [unor terti] pana la data intrarii in vigoare a prezentei legi.
(2) In cazul in care imobilul a fost vandut cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995 (…), persoana indreptatita are dreptul la masuri reparatorii prin echivalent pentru valoarea de piata corespunzatoare a intregului imobil, teren si constructii, stabilita potrivit standardelor internationale de evaluare. Daca persoanele indreptatite au primit despagubiri potrivit prevederilor Legii nr. 112/1995, ele au dreptul la diferenta dintre valoarea incasata, actualizata cu indicele inflatiei, si valoarea corespunzatoare a imobilului. (…)”
ARTICOLUL 45
“(1) Actele juridice de instrainare, inclusiv cele facute in cadrul procesului de privatizare, avand ca obiect imobile care cad sub incidenta prevederilor prezentei legi, sunt valabile daca au fost incheiate cu respectarea legilor in vigoare la data instrainarii. (…)”
18. Prevederile relevante din Legea nr. 245/2005 sunt descrise in Hotararea Porteanu impotriva Romaniei (nr. 4.596/03, & 24, 16 februarie 2006).

IN DREPT
I. Asupra pretinsei incalcari a art. 1 din Protocolul nr. 1
19. Reclamanta sustine ca vanzarea apartamentului nr. 2 din casa situata in Str. Memorandumului nr. 26, in Cluj-Napoca, in favoarea chiriasilor, validata prin Decizia din 28 ianuarie 2002 a Curtii de Apel Oradea, a incalcat art. 1 din Protocolul nr. 1, care prevede urmatoarele:
“Orice persoana fizica sau juridica are dreptul la respectarea bunurilor sale. Nimeni nu poate fi lipsit de proprietatea sa decat pentru cauza de utilitate publica si in conditiile prevazute de lege si de principiile generale ale dreptului international.
Dispozitiile precedente nu aduc atingere dreptului statelor de a adopta legile pe care le considera necesare pentru a reglementa folosinta bunurilor conform interesului general sau pentru a asigura plata impozitelor ori a altor contributii sau a amenzilor.”

A. Asupra admisibilitatii
20. Curtea constata ca acest capat de cerere nu este vadit neintemeiat in sensul art. 35 & 3 din Conventie. Pe de alta parte, Curtea observa ca nu este incident niciun alt motiv de inadmisibilitate si, prin urmare, declara admisibil acest capat de cerere.

B. Asupra fondului
21. Guvernul subliniaza dificultatile legate de reglementarea problemei imobilelor nationalizate si face o prezentare a legilor adoptate succesiv de catre stat in materie dupa 1989. El considera ca ultima reforma in materie, si anume Legea nr. 247/2005, prevede ca, in cazul in care restituirea imobilului nu este posibila, despagubirea se va face prin emisiunea de titluri de participatie la un organism colectiv de valori mobiliare (Proprietatea), la nivelul valorii bunului, stabilita prin expertiza. Guvernul constata ca despagubirea prevazuta de legislatia romana raspunde cerintelor art. 1 din Protocolul nr. 1 si ca intarzierea inregistrata in acordarea despagubirilor in favoarea reclamantei nu afecteaza justul echilibru ce trebuie pastrat intre interesele in discutie.
22. Reclamanta se opune acestui argument. Ea arata ca modificarea legislativa invocata de Guvern nu este in masura sa schimbe situatia existenta in speta, deoarece procedura prevazuta prin Legea nr. 247/2005 este lenta si nesigura. In plus, ea reaminteste ca, chiar daca ea detine o a doua hotarare definitiva (vezi paragraful 13 de mai sus) ce dispune ca statul sa ii plateasca o despagubire, autoritatile refuza in continuare sa o execute. In fine, reclamanta considera ca jurisprudenta Strain, mentionata mai sus, isi gaseste aplicare in speta si solicita Curtii sa constate incalcarea art. 1 din Protocolul nr. 1.
23. Curtea a analizat in numeroase randuri cauze ce ridicau probleme similare cu cea din cazul de fata si a constatat incalcarea art. 1 din Protocolul nr. 1 la Conventie (vezi Porteanu, mentionata mai sus, && 32 – 35).
24. Dupa ce a analizat toate elementele ce i-au fost supuse atentiei, Curtea considera ca Guvernul nu a expus niciun fapt sau argument care sa poata conduce la o concluzie diferita in cazul de fata. Curtea afirma din nou in special ca, in contextul legislativ roman ce reglementeaza actiunile in revendicare imobiliara si restituirea bunurilor nationalizate de regimul comunist, vanzarea de catre stat a bunului unei persoane catre terti de buna-credinta, chiar daca ea a fost anterioara confirmarii definitive in justitie a dreptului de proprietate al respectivei persoane, reprezinta o privare de bunul respectiv. O astfel de privare, combinata cu lipsa totala de despagubire, este contrara art. 1 din Protocolul nr. 1 (Strain, mentionata mai sus, && 39, 43 si 59, si Gizzatova impotriva Rusiei, nr. 5.124/03, && 18 – 20, 13 ianuarie 2005).
25. Tinand cont de jurisprudenta sa in materie, Curtea apreciaza ca, in speta, nerespectarea dreptului de proprietate al reclamantei asupra bunului sau, combinata cu lipsa totala de despagubire timp de aproape 9 ani, a facut-o sa suporte o sarcina disproportionata si excesiva, incompatibila cu dreptul la respectarea bunurilor sale, garantat de art. 1 din Protocolul nr. 1.
Prin urmare, in speta a avut loc incalcarea acestei prevederi.

II. Asupra aplicarii art. 41 din Conventie
26. Conform art. 41 din Conventie,
“Daca Curtea declara ca a avut loc o incalcare a Conventiei sau a protocoalelor sale si daca dreptul intern al inaltei parti contractante nu permite decat o inlaturare incompleta a consecintelor acestei incalcari, Curtea acorda partii lezate, daca este cazul, o reparatie echitabila.”

A. Prejudiciu
27. Reclamanta solicita restituirea apartamentului nr. 2, a carui proprietara a fost recunoscuta prin Decizia definitiva din 11 februarie 1998, sau, in caz contrar, pentru prejudiciul material, acordarea unei sume reprezentand valoarea actuala a acestuia. Initial, ea a furnizat in acest sens un raport de expertiza tehnica imobiliara, efectuat in anul 2004, la cererea instantelor interne, cu ocazia contestatiei sale administrative formulate pe calea Legii nr. 10/2001. Conform acestei expertize, valoarea actuala a bunului se ridica la 34.570 euro (EUR). Ulterior, in anul 2006, reclamanta a depus la dosar un raport de expertiza conform caruia valoarea de piata a apartamentului nr. 2, actualizata, s-ar situa intre 83.000 si 85.000 EUR. Pe de alta parte, pentru lipsa de folosinta, ea solicita suma de 700 EUR pentru fiecare luna, incepand cu data de 11 februarie 1998 si pana la despagubirea efectiva pentru pierderea bunului sau. Pentru prejudiciul moral, ea solicita suma de 20.000 EUR, rezultand din frustrarea cauzata de imposibilitatea de a-si recupera dreptul de proprietate asupra bunului sau, in urma numeroaselor proceduri pe care le-a inceput in acest sens.
28. Guvernul prezinta evaluarea unui expert ce dateaza din luna august 2006, conform careia valoarea apartamentului in cauza ar fi de 27.824 EUR. Sprijinindu-se pe jurisprudenta in materie, Guvernul observa ca, in cauza, Curtea nu poate specula asupra valorii chiriilor neincasate si ca acest prejudiciu ar putea fi eventual luat in considerare in momentul stabilirii prejudiciului moral. In ceea ce priveste prejudiciul moral, Guvernul apreciaza ca nu a fost dovedita nicio legatura de cauzalitate intre pretinsa incalcare si prejudiciul moral suferit si ca, in plus, suma solicitata de reclamanta este excesiva. In plus, acesta considera ca o eventuala hotarare de condamnare data de Curte ar putea constitui, in sine, o reparatie suficienta a prejudiciului moral.
29. Curtea reaminteste ca a constatat incalcarea art. 1 din Protocolul nr. 1 la Conventie din cauza vanzarii de catre stat a bunului reclamantei catre terti, combinata cu lipsa unei despagubiri efective.
30. Totusi, Curtea observa ca instantele interne, dupa ce au stabilit valoarea de piata a bunului, au recunoscut dreptul reclamantei de a fi despagubita pentru pierderea bunului sau si au dispus ca autoritatile interne sa ii plateasca suma de 34.570 EUR. Aceasta suma reprezinta o creanta in patrimoniul reclamantei, ce rezulta dintr-o decizie definitiva pronuntata de instantele interne.
31. Curtea apreciaza ca problema aplicarii art. 41 in aceasta chestiune nu se afla in stare de judecata, drept pentru care decide sa o rezerve si sa se stabileasca procedura ulterioara, in cel mult 6 luni de la data la care prezenta hotarare va ramane definitiva, tinand cont si de eventualitatea unui acord intre statul parat si partile interesate (art. 75 && 1 si 4 din Regulamentul Curtii).

B. Cheltuieli de judecata
32. Reclamanta solicita si suma de 5.880 EUR pentru cheltuielile de judecata angajate in fata instantelor interne si pentru cele angajate in fata Curtii. Ea prezinta copii pentru o parte din onorariile avocatiale si taxele postale, in suma totala de 280 EUR.
33. Guvernul nu se opune platii cheltuielilor de judecata, cu conditia ca acestea sa fie dovedite, necesare si sa aiba legatura cu cauza. In speta, el considera ca cererea formulata de reclamanta este excesiva si ca numai o parte din cheltuieli a fost justificata.
34. Conform jurisprudentei Curtii, un reclamant nu poate obtine rambursarea cheltuielilor sale de judecata decat in masura in care li s-au stabilit realitatea, necesitatea si caracterul rezonabil. In speta, tinand cont de elementele aflate in posesia sa si de criteriile mentionate mai sus, in special de necesitatea cheltuielilor angajate pentru a remedia incalcarile constatate, Curtea considera rezonabila suma totala de 280 EUR, cu toate cheltuielile incluse, pe care i-o acorda reclamantei.

PENTRU ACESTE MOTIVE,
In unanimitate,
CURTEA:

1. declara cererea admisibila;
2. hotaraste ca a avut loc incalcarea art. 1 din Protocolul nr. 1 la Conventie;
3. hotaraste ca statul parat sa ii achite reclamantei, in cel mult 3 luni de la data ramanerii definitive a hotararii, conform art. 44 & 2 din Conventie, suma de 280 EUR (doua sute optzeci euro) pentru cheltuielile de judecata;
4. hotaraste ca la suma mentionata mai sus sa se adauge orice suma ce ar putea fi datorata cu titlu de impozit si ca aceasta suma sa fie convertita in lei noi (RON) la cursul de schimb valabil la data platii;
5. hotaraste ca problema aplicarii art. 41 din Conventie, in ceea ce priveste prejudiciul material si moral, nu se afla in stare de judecata.
In consecinta:
a) o rezerva in intregime;
b) invita Guvernul si reclamantii sa ii adreseze in scris, in cel mult 6 luni de la data ramanerii definitive a hotararii conform art. 44 & 2 din Conventie, observatiile lor asupra acestei chestiuni si, in special, sa ii aduca la cunostinta orice acord la care vor fi ajuns;
c) rezerva procedura ulterioara si ii deleaga presedintelui camerei atributia de a o stabili in caz de nevoie.
Intocmita in limba franceza, ulterior comunicata in scris la data de 6 decembrie 2007, in conformitate cu art. 77 && 2 si 3 din Regulament.

Persoanele condamnate definitiv pentru infractiunile contra capacitatii de aparare a tarii, prevazute de art. 334 si 354 din Codul penal, savarsite din motive de constiinta, nu pot beneficia de drepturile acordate persoanelor persecutate din motive politice

nico — Wed, 10 Mar 2010 10:32:50 +0000

In M. Of. nr. 137 din 2 martie 2010 a fost publicata Decizia nr. 32/2009 a Inaltei Curti de casatie si Justitie, Sectiile Unite.
Din cuprins:
Dosar nr. 19/2009
Sub presedintia doamnei judecator Lidia Barbulescu, presedintele Inaltei Curti de Casatie si Justitie,
Inalta Curte de Casatie si Justitie, constituita in Sectii Unite, in conformitate cu dispozitiile art. 25 lit. a) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciara, republicata, s-a intrunit pentru a examina recursul in interesul legii, cu privire la aplicarea dispozitiilor art. 1 alin. (1) lit. a) din Decretul-lege nr. 118/1990, republicat, cu modificarile si completarile ulterioare, persoanelor care dupa data de 6 martie 1945 si pana in anul 1989 inclusiv au fost condamnate definitiv pentru infractiunile de neprezentare la incorporare sau concentrare ori insubordonare prevazute si pedepsite de art. 334 si 354 din Codul penal, savarsite din motive de constiinta religioasa.
Sectiile Unite au fost constituite cu respectarea dispozitiilor art. 34 din Legea nr. 304/2004, republicata, fiind prezenti 69 de judecatori din 105 aflati in functie.
Procurorul general al Parchetului de pe langa Inalta Curte de Casatie si Justitie a fost reprezentat de procuror Antoaneta Florea – procuror sef al Biroului de reprezentare din cadrul Sectiei judiciare – Serviciul judiciar civil.
Reprezentanta procurorului general al Parchetului de pe langa Inalta Curte de Casatie si Justitie a sustinut recursul in interesul legii, punand concluzii pentru admiterea acestuia in sensul de a se stabili ca persoanele condamnate definitiv pentru infractiunile contra capacitatii de aparare a tarii, prevazute de art. 334 si 354 din Codul penal, savarsite din motive de constiinta religioasa, nu pot beneficia de drepturile acordate persoanelor persecutate din motive politice.

SECTIILE UNITE,
deliberand asupra recursului in interesul legii, constata urmatoarele:
In practica instantelor de judecata s-a constatat ca nu exista un punct de vedere unitar cu privire la aplicarea dispozitiilor art. 1 alin. (1) lit. a) din Decretul-lege nr. 118/1990 privind acordarea unor drepturi persoanelor persecutate din motive politice de dictatura instaurata cu incepere de la 6 martie 1945, precum si celor deportate in strainatate ori constituite in prizonieri, republicat, cu modificarile si completarile ulterioare, persoanelor care dupa data de 6 martie 1945 si pana in anul 1989 inclusiv au fost condamnate definitiv pentru infractiunile de neprezentare la incorporare sau concentrare ori de insubordonare, prevazute si pedepsite de art. 334 si 354 din Codul penal, savarsite din motive de constiinta religioasa.
Unele instante au apreciat ca persoanele condamnate definitiv pentru infractiunile de neprezentare la incorporare sau concentrare ori de insubordonare, savarsite din motive religioase dupa data de 6 martie 1945, se incadreaza in ipoteza normei juridice continute de art. 1 alin. (1) lit. a) din Decretul-lege nr. 118/1990, republicat, cu modificarile si completarile ulterioare.
S-a retinut ca infractiunile pentru care reclamantii au fost condamnati dobandesc, in contextul regimului de dictatura existent in acea perioada, natura unor infractiuni politice, deoarece limitarea libertatii de exprimare si a libertatii de constiinta a facut posibile astfel de condamnari.
Alte instante au respins cererile de recunoastere a drepturilor prevazute prin Decretul-lege nr. 118/1990, republicat, cu modificarile si completarile ulterioare, considerand ca faptele pentru care reclamantii au fost condamnati nu constituie infractiuni cu caracter politic, ci infractiuni de drept comun, indreptate impotriva capacitatii de aparare a tarii.
Aceste din urma instante au interpretat si au aplicat corect legea.
Potrivit dispozitiilor art. 1 alin. (1) lit. a) din Decretul-lege nr. 118/1990, republicat, cu modificarile si completarile ulterioare, “Constituie vechime in munca si se ia in considerare la stabilirea pensiei si a celorlalte drepturi ce se acorda, in functie de vechimea in munca, timpul cat o persoana, dupa data de 6 martie 1945, pe motive politice:
a) a executat o pedeapsa privativa de libertate in baza unei hotarari judecatoresti ramase definitiva sau a fost lipsita de libertate in baza unui mandat de arestare preventiva pentru infractiuni politice; (…)”
In raport cu aceste dispozitii legale, rezulta ca, in esenta, problema de drept care se cere a fi solutionata prin recursul in interesul legii vizeaza stabilirea naturii infractiunii de neprezentare la incorporare sau concentrare si a celei de insubordonare, savarsite din motive de constiinta religioasa, si, pe cale de consecinta, a condamnarii dispuse pentru aceste infractiuni prin hotarare judecatoreasca definitiva, pronuntata in perioada 6 martie 1945 – 22 decembrie 1989, respectiv daca acestea trebuie privite ca avand caracter politic sau, dimpotriva, caracterul lor este de drept comun.
Cum in discutie sunt infractiunile prevazute de art. 334 si 354 din Codul penal, se cere aratat ca faptele persoanelor care, din motive de constiinta, refuzau satisfacerea serviciului militar obligatoriu (cel mai frecvent determinate de apartenenta la Organizatia Religioasa “Martorii lui Iehova”) au fost incadrate juridic in dispozitiile art. 354 din Codul penal (neprezentare la incorporare sau concentrare), respectiv in dispozitiile art. 334 din acelasi cod (insubordonarea) atunci cand, desi incorporata sau recrutata, persoana respectiva a refuzat executarea unui ordin cu privire la indatoririle de serviciu.
Aceste fapte au fost si sunt reglementate in titlul X al Codului penal “Infractiuni contra capacitatii de aparare a Romaniei”, cap. 1 “Infractiuni savarsite de militari” – sectiunea I “Infractiuni contra ordinii si disciplinei militare” (art. 334), respectiv cap. 3 “Infractiuni savarsite de civili” (art. 354).
Asezarea acestor texte in titlul si capitolele mentionate a fost facuta, in mod evident, avandu-se in vedere obiectul juridic al acestor infractiuni, care este cel al relatiilor sociale referitoare la capacitatea de aparare a tarii.
Ocrotirea unor astfel de valori prin mijloace de drept penal nu tine de o anumita oranduire, ci de dreptul suveran al unui stat de a reglementa participarea cetatenilor sai si formele de participare la indeplinirea unei obligatii prevazute prin legea fundamentala.
Instituirea obligatiei de executare a serviciului militar a privit toti cetatenii apti sa il efectueze, fara nicio discriminare pe motive religioase sau de alta natura.
In aceste conditii nu se poate considera ca scopul acestor reglementari a fost determinat de ratiuni politice specifice oranduirii comuniste, caci ceea ce s-a urmarit nu a fost protejarea de anumite fapte a regimului politic existent la acea data.
Or, in absenta unui asemenea scop al incriminarii, nu se poate pune problema existentei unei infractiuni cu caracter politic si, pe cale de consecinta, a unei condamnari avand un astfel de caracter.
Condamnarea pentru infractiunile de insubordonare ori de neprezentare la incorporare sau concentrare nu poate fi inteleasa nici ca o incalcare a drepturilor si libertatilor fundamentale ale omului ori ca nerespectare a drepturilor civile, politice, economice, sociale si culturale deoarece, in perioada la care ne referim, Constitutia garanta libertatea constiintei (art. 30), dar in acelasi timp, asa cum s-a mentionat, prevedea obligativitatea serviciului militar (art. 40).
Prin urmare, condamnarile pentru cele doua infractiuni analizate nu au fost dispuse pentru apartenenta la un cult religios, ci pentru savarsirea unor fapte prevazute de norme penale care privesc organizarea si legiferarea modului de efectuare a stagiului militar.
De altfel, in perioada respectiva, problema compatibilitatii obiectiei de constiinta cu obligatia satisfacerii serviciului militar a fost pusa si in discutia institutiilor Consiliului Europei.
Astfel, aceasta problema a format obiectul mai multor acte adoptate de Adunarea Parlamentara a Consiliului Europei, prin care s-au recomandat statelor membre recunoasterea obiectiei de constiinta in legatura cu serviciul militar obligatoriu si instituirea unor forme de scutire de la executarea acestuia pentru persoanele care, din motive de constiinta sau din cauza unei credinte profund religioase, morale, umanitare, filosofice sau de alta natura similara, refuzau indeplinirea acestuia (Rezolutia nr. 337/1967, Recomandarea nr. 816/1977).
In anul 2001, Adunarea Parlamentara a Consiliului Europei a adoptat Recomandarea nr. 1.518 pentru introducerea dreptului la obiectie de constiinta cu privire la serviciul militar in Conventia europeana a drepturilor omului, propunandu-se adoptarea unui protocol aditional care sa modifice art. 4 paragraful 3 lit. b si art. 9 din Conventie.
Comisia europeana a drepturilor omului a decis ca dispozitiile art. 4 paragraful 3 lit. b din Conventie nu obliga statele contractante sa prevada un serviciu civil de substitutie a serviciului militar pentru cei care nu sunt in masura sa il satisfaca din motive de constiinta, obligatia indeplinirii lui fiind compatibila cu exigentele textului Conventiei. (Johansen c/a Norvegiei, 14 octombrie 1985).
De asemenea, Comisia a stabilit ca nu reprezinta o incalcare a art. 9 din Conventie, care garanteaza libertatea de gandire, constiinta si religie, condamnarea pentru refuzul de a indeplini serviciul militar, insa a fost recunoscuta posibilitatea pe care statele membre ale Consiliului Europei o aveau de a recunoaste refuzul indeplinirii serviciului militar din motive de constiinta si de a-l inlocui cu prestarea unei alte activitati sociale (Grandrath c/a RFG, 12 decembrie 1966; N. c/a Suediei, 11 octombrie 1984; A. c/a Elvetiei, 9 mai 1984).
Desi in acea perioada statul roman nu era parte la Conventia europeana pentru apararea drepturilor omului si a libertatilor fundamentale, modalitatea de abordare juridica a obiectiei de constiinta, relativ la necesitatea legala a satisfacerii stagiului militar, nu era fundamental diferita de aceea a unor state membre ale Consiliului Europei.
Aceeasi orientare a Comisiei se mentine si in jurisprudenta recenta a Curtii Europene a Drepturilor Omului care, cu referire la o condamnare dispusa in anul 2002 pentru refuzul de indeplinire a serviciului militar din motive de constiinta, determinate de apartenenta persoanei la Organizatia Religioasa “Martorii lui Iehova”, a concluzionat ca art. 9 din Conventia europeana a drepturilor omului, interpretat in lumina prevederilor art. 4 paragraful 3 lit. b, nu garanteaza dreptul de a refuza serviciul militar obligatoriu din motive de constiinta (Bayatyan c/a Armeniei, Hotararea din 27 octombrie 2009).
Asadar, restrangerea libertatii de constiinta, in legatura cu executarea serviciului militar obligatoriu, nu tinea strict de regimul dictatorial, ci de cadrul institutional si legal de indeplinire a unei obligatii constitutionale, cadru mentinut si in perioada postcomunista, pana la reglementarea serviciului militar alternativ si apoi a celui profesionist.
Prin urmare, condamnarile penale pronuntate pentru infractiunile analizate nu au caracter politic in sensul Decretului-lege nr. 118/1990.
In consecinta, in temeiul dispozitiilor art. 25 lit. a) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciara, republicata, si ale art. 329 alin. 2 si 3 din Codul de procedura civila, urmeaza a se admite recursul in interesul legii si a se stabili ca dispozitiile art. 1 alin. (1) lit. a) din Decretul-lege nr. 118/1990, republicat, cu modificarile si completarile ulterioare, se interpreteaza in sensul ca persoanele condamnate definitiv pentru infractiunile contra capacitatii de aparare a tarii, prevazute de art. 334 si 354 din Codul penal, savarsite din motive de constiinta, nu pot beneficia de drepturile acordate persoanelor persecutate din motive politice.

PENTRU ACESTE MOTIVE
In numele legii
DECID:

Admit recursul in interesul legii declarat de procurorul general al Parchetului de pe langa Inalta Curte de Casatie si Justitie.
In interpretarea si aplicarea unitara a dispozitiilor art. 1 alin. (1) lit. a) din Decretul-lege nr. 118/1990, republicat, cu modificarile si completarile ulterioare, se stabileste ca:
Persoanele condamnate definitiv pentru infractiunile contra capacitatii de aparare a tarii, prevazute de art. 334 si 354 din Codul penal, savarsite din motive de constiinta, nu pot beneficia de drepturile acordate persoanelor persecutate din motive politice.
Obligatorie, potrivit art. 329 alin. 3 din Codul de procedura civila.
Pronuntata in sedinta publica, astazi, 16 noiembrie 2009.